|
|
|
|
|
|
|
|
Spre un nou proletcultism?
În cuvîntul „Către cititor” şi „Neo-primitivismul” – două avertizări aşezate la începutul acestei cărţi („Neamul şi Babilonia”, de George Apostoiu, Editura România în lume, 2009) – sînt expuse tema şi criteriile folosite în abordarea scriitorilor şi fenomenelor culturale avute în vedere. Criteriile se desprind din ciocnirea polemică, pînă la scînteie, cu falsele criterii, mai ales de ordin politic şi ideologic: opţiuni, opinii singulare sau de grup, determinate de interese extraculturale şi extraliterare – şi astfel, implicit, anticulturale şi antiliterare. Opţiuni şi opinii acceptate – şi impuse, apoi, prin norme – de către reprezentanţii autorităţii statale, din ignoranţă, oportunism şi interese meschine. Aceasta este cheia cărţii, pe care autorul o declară tranşant, din primele rînduri: „La alcătuirea ei m-am oprit deliberat la disputele... dintre tradiţionalişti/autohtonişti şi modernişti” – practic, între cei ce apără/slujesc identitatea naţională şi cei ce văd/slujesc disoluţia naţiunilor (idee deloc străină de Noua Ordine Mondială) aşa-zişii post-modernişti, în opinia autorului. „Cartea este una polemică” – avertizează George Apostoiu – stilul răspicat, limpede, colorat cînd cu vitriol, cînd cu umor subtil, susţinînd acest discurs.
Trebuie subliniat, din capul locului, că autorul participă la această bătălie de pe baricadele identităţii naţionale şi a valorilor literar-filozofice (culturale, în general) care au slujit-o şi continuă să ţină steagul sus, cu demnitate, în pofida tuturor vicisitudinilor.
Tot dintru început se cuvine a evidenţia titlul ales de George Apostoiu pentru această carte: „Neamul şi Babilonia” – exact şi unic ca o săgeată spre ţinta sigură; mustos în sensuri ca o fertilă brazdă de adevăr; satiric prin ricoşeu la Turnul Babel; grav prin abordarea esenţei unui popor. Fericita sintagmă a fost preluată – după cum mărturiseşte autorul – dintr-o replică a lui Mircea Vulcănescu, la o dezbatere pe marginea unui dispute similare, petrecută între cele două războaie mondiale, cînd renumitul savant a enunţat, cu o claritate de axiomă: „Nu sînt alţii termenii dezbaterii. Ci aceştia: Neamul şi babilonia”.
Revenind la disputa noastră, este necesar să mai amintim un lucru – pentru că astfel de fenomene se pare că au loc ciclic, în special după mari cotituri sociale; în cazul nostru, schimbarea din decembrie 1989. Să amintim, deci, că mulţi din cei contestaţi astăzi de către „post-modernişti” (sau „neo-primitivişti”; mai clar: neo-proletcultişti) au suferit un tratament similar şi în obsedantul deceniu 50-60 – pe care îl invocă şi George Apostoiu – perioada mai exactă fiind din 1946-47 pînă prin 1963-64; adică aproape două decenii, în care zăbala pusă culturii şi literaturii române a ros pînă la sînge. Atunci – susţine Marin Niţescu în „Sub zodia proletcultismului” (o carte cu destin tragic, care în unele privinţe trimite la „Neamul şi Babilonia”) – „atitudinea reală faţă de operele şi personalităţile trecutului a fost… dictată de poziţia lor faţă de Rusia şi de evrei, iar pentru cei încă în viaţă, şi de pe poziţia faţă de politica partidului”. În consecinţă, în anul 1946 s-a dat publicităţii un catalog de „Publicaţii scoase din circulaţie” – redactat de către ministrul Propagandei P. Constantinescu-Iaşi şi ministrul de Interne Teohari Georgescu, şi aprobat de către rege – prin care au fost interzise 1843 de titluri. Doi ani mai tîrziu, în 1948, erau interzise (tot legal) încă peste 10.000 de titluri. Unii autori – Goga, Crainic, Mircea Vulcănescu, Gyr, Romulus Dianu – au fost interzişi în întregime. Alţii – între care Maiorescu, Lovinescu, Călinscu – deşi neincluşi în liste, nu au mai fost tipăriţi pînă în 1964. Să nu fie nici o legătură între torţionarii de atunci şi cei de acum?
Printr-o semnficativă coincidenţă, George Apostoiu începe cercetarea sa cu Titu Maiorescu, acelaşi care, „mai mult decît altă personalitate din trecutul nostru, a fost stigmatizat cu cele mai infame epitete şi acuzaţii”.
Imediat după Maiorescu, autorul consacră un spaţiu şi o atenţie speciale lui Mihai Eminescu, pentru a cărui exactă şi deplină cunoaştere face „Două precizări”. Puşi în cunoştinţă de cauză cu cele două situaţii specifice ale mijlocului de secol XIX: ideea naţională şi chestiunea evreiască (cu care se confrunta nu doar România, ci şi Europa) George Apostoiu – ca un, parcă, discipol maiorescian raţional, ponderat, dar ferm în principii – ne propune să trecem la cercetarea publicisticii lui Eminescu.
S-ar putea glosa mult pe marginea acestui capitol, pornind desigur de la însăşi aprecierea activităţii de gazetar al poetului. Iar aici ar trebui să avem neapărat în vedere opinia/sentinţă a lui Şerban Cioculescu – adeptul aşa-zisei teorii a „vocaţiei paralele” – care, în Revista Fundaţiilor Regale (din 1 iulie 1939, pag.132) rostea, fără drept de apel: „A nesocoti, dintr-un dispreţ principial, această producţie majoră a spiritului românesc care este activitatea sa ziaristică înseamnă a trece cu vederea unul din modurile prin care ni se relevă geniul eminscian”.
În ceea ce mă priveşte, aş vrea doar să subliniez acurateţea şi nepărtinirea cu care George Apostoiu analizează atitudinea lui Eminescu faţă de străini; nu toţi, global, ci bine precizaţi: austriecii (faţă cu Bucovina) ungurii (faţă cu politica de deznaţionalizare a românilor) grecii (faţă cu moravurile fanariote aduse în Principate) ruşii (faţă cu Basarabia) evreii (faţă cu atitudinea de a cîştiga drepturi şi foloase „fără sacrificii şi muncă”). Pe ansamblu, pe toţi cei veniţi la agoniseală gratuită în ţara noastră, el îi numeşte „meşterii şi negustorii răi pe cari străinătatea îi zvîrle din sînul ei ca pe nişte elemente netrebuincioase”.
Faţă de contestarea de astăzi a lui Eminescu, George Apostoiu o spune răspicat: Eminescu este contestat şi hulit pentru că a intrat în conştiinţa poporului român ca POETUL NAŢIONAL.
Pe lîngă Eminescu, în acelaşi spirit – de restaurare, pe merit, a valorilor – George Apostoiu analizează şi alte personalităţi, a căror operă este contestată azi ori denaturată prin exagerări şi omisiuni: Caragiale, Creangă, Lovinescu, Goga, Eliade, Noica, Cioran, Eugen Ionescu, G. Călinescu. O curajoasă ochire aruncă Apostoiu asupra unor scriitori aflaţi încă la masa de lucru: Gabriel Liiceanu, Andrei Pleşu, Paul Everac, Fănuş Neagu, Eugen Simion. În legătură cu cei cunoscuţi personal (şi întîlniţi, unii, în spaţiul extra-românesc: Franţa, Belgia, Italia) autorul aduce preţioase informaţii de istorie literară, luminînd faţete mai puţin cunoscute.
În privinţa stilului – cu însuşirea lui esenţială: polemica, şi tot ceea ce decurge de aici – aş mai evidenţia limpezimea, adeseori sentenţioasă, aforistică, a unor fraze sau propoziţii, precum: „Spiritul critic, şi aşa de distructiv la români, a devenit demolator.”; „Între analiza şi ruptura violentă distanţa este asemănătoare cu cea între raţiune şi instinct.”; „Nevoia de sincronizare nu presupune sacrificarea propriei culturi, renunţarea la identitate.”; „A-l uita sau a-l ignora pe Maiorescu echivalează cu o impietate.”; „Opoziţia şi rezervele faţă de publicistica lui Eminescu, atunci cînd nu sînt triviale, îşi au raţiuni diferite.”; „Înainte de a-l contesta, Eminescu este bine să fie citit.”; „Ideea unităţii de neam şi de limbă a românilor din provinciile româneşti este o permanenţă în gazetăria lui Eminescu.”; „La numai 20 de ani era deja stăpîn pe mijloacele marii gazetării.”; „Trecutul este oglinda nemiloasă în care urîţenia prezentului apărea în dimensiuni dramatice.”; „Eminescu nu este nici ca poet, nici ca gazetar, un idolatru naţional. Asprimea judecăţilor lui nu-i scuteşte nici pe români.”; „Pesimismul lui din poezie îl găsim pandant în gazetărie.”; „Destinul Basarabiei este axul judecăţii lui Eminescu atunci cînd scrie despre Rusia.”; „Caragiale nu a avut apetit să facă politică, nici nu era făcut pentru politică.”; „Creangă a crezut în destinul lui preoţesc.”; „Prin pledoaria pentru sincronism, Eugen Lovinescu este figura cea mai autoritară a generaţiei interbelice care a pledat pentru europenism.”; „Lovinescu nu se distanţează total de tradiţie, cînd o face, o face civilizat şi respectuos.”; „Ca poet şi gazetar, ca ardelean, Octavian Goga are un crez naţional bine conturat din tinereţe şi niciodată trădat.”; „Scriitorii „naţionalişti” sînt trecuţi la index sau stigmatizaţi în numele unei cauţiuni de moralitate confecţionată politic.”; „Xenofobia este o acuză care mai întîi discreditează şi apoi ucide.”; „Dacă sîntem dispuşi să punem măsură în toate, pericolele sînt trecătoare.”; „Babilonia a intrat pe toate căile şi s-a manifestat în multe feluri în naţia română. Invidia nu a lipsit.”; „După atîta zbucium, să ne odihnim puţin.”; „Comisarii ideologici de azi au trecut deja de la contestare la demolare.”; „Emil Cioran şi-a cîştigat prestigiul în Franţa. Nu uşor. Şi destul de tîrziu, faţă de cum şi-ar fi dorit.”; „Cioran s-a vrut un destructivist zgomotos. I-a reuşit pînă la urmă. A făcut-o cu geniu.”; „Cioran nu este un scriitor de „biblioteca pentru toţi.”; „Tunurile de pe baricada din care s-a tras în Eliade au fost orientate spre Cioran.”; „Succesul ca dramaturg îl găseşte franţuzit: Eugen Ionescu devenise deja Eugene Ionesco.”; „Marile bulversări sociale, războaiele, schimbările de regimuri politice conduc la modificări de direcţie în cultură.”; „Pleşu este greu de definit, calitatea de filosof vine dintr-o admiraţie pentru capacitatea sa de speculaţie şi de sinteză. În realitate nu are un sistem al lui, filosofic.”; „Paul Everac nu este scriitorul care depune uşor armele.”; „Ieşirea lui Fănuş Neagu în spaţiul public, pe cît este de exuberantă, pe atît este de înşelătoare în privinţa opiniilor lui.”; „Fănuş Neagu a creat o patrie, Balcania.”; „Omul deplin al culturii române” este identificat cu însăşi cultura română.”
În sfîrşit, punînd punct însemnărilor mele pe marginea cărţii lui George Apostoiu, voi spune că nu întîmplător ea se încheie, corolar, cu o generoasă şi semnificativă trimitere la POETUL NAŢIONAL: „Bucuraţi-vă, Eminescu nu moare!”. Din care citez încă o dată cheia de boltă a întregii construcţii româneşti, la care sapă fără izbîndă pigmeii: „Omul deplin al culturii române” este identificat cu însăşi cultura română”.
George Apostoiu a scris o carte peste care, de acum încolo, nu se poate trece, în cercetarea culturii neamului său.
Ion ANDREIŢĂ
 Categoria: Cultură |  Comentarii: 0
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
