|
|
|
|
|
|
|
|
Ca acum 10 ani...
În urmă cu aproximativ 10 ani, regretatul Marius Tupan scotea un număr special al săptămînalului "Luceafărul", sub genericul "Un deceniu de literatură". O evaluare interesantă - nu numai pentru istoria literară - făcută de cei care au răspuns celor 7 întrebări, menite să ofere o imagine a literaturii româneşti de după '89. Între ei, Laurenţiu Ulici, Nicolae Manolescu, Romul Munteanu, Barbu Cioculescu, Mihai Sin, Dumitru Solomon, Bujor Nedelcovici, Horia Gârbea, Cornel Ungureanu, Ioan Buduca ş.a. Constatînd că răspunsurile date atunci de subsemnatul sînt valabile "sută-n sută", le reiau, acum, în acest ultim număr din actuala serie a "Foii pentru Minte, Inimă şi Literatură".
Eduard HUIDAN
1. În cei zece ani de democraţie originală, se poate vorbi de o literatură în tranziţie? Ce particularităţi ar avea aceasta?
2. Destui scriitori, rămaşi în expectativă sau intraţi într-un con de umbră, vorbesc despre un deceniu pauper în literele române. Le întreţineţi credinţa? Eventual, condiţia?
3. Întîlnim dezertări (evadări) semnificative din arena literară? Dacă da, care sînt motivele? Dacă nu, cum se comportă creatorii rămaşi pe baricade? Cu ce cîştiguri, cu ce eşecuri?
4. Ne întîlnim cu dezamăgiri spectaculoase sau veniri şi reveniri în forţă? Ce cărţi de referinţă puteţi numi pentru această perioadă şi prin ce s-ar impune?
5. Înregistrăm un abandon al actului critic în vreme ce surprindem un asalt al veleitarilor sau, pur şi simplu, traversăm un timp al normalităţii?
6. Cum comentaţi statura personalităţilor literare, clasate de mass-media în umbra VIP-urilor de tot felul? Asistăm la o bulversare a valorilor sau la o vulgarizare a acestora?
7. Mai e stimulat actul creator, cînd ştim cît dezinteres au guvernanţii (şi nu numai ei!) pentru artă şi literatură? Ce-i de făcut?
1. O "democraţie originală" nu poate genera decît o... literatură "originală", pentru că, a vorbi de tranziţie, înseamnă, ca să spun aşa, a te sprijini pe ceva. Or, dacă (pentru scriitor) nimic nu e, nici tranziţie în ceea ce priveşte opera nu poate fi! Lăsînd gluma la o parte, îmi este clar că ştim mult mai puţin unii despre alţii - vorbesc de scriitori - decît înainte de '89. Şi în ceea ce priveşte viaţa de zi cu zi, avem atingeri tot mai puţine, chiar şi cei care nu aleargă după funcţii sau nu sînt vîrîţi pînă peste cap în politică sau afaceri, dar mai ales în legătură cu scrisul. "Înainte" ne citeam "ca la box", fiecare era curios să-şi evalueze adversarii, să fie pregătit să contreze, mai erau textele cenzurate, care circulau din mînă în mînă, viaţa literară avea farmecul ei, iar scriitorii păreau că-şi trăiesc condiţia. Deci, nu cred că avem o literatură de tranziţie, aşa că nici nu aş putea defini particularităţile acesteia. Condamnaţi la succes, vorba liderului regional, eram ca o lume de proşti...
2. Nu m-aş hazarda să afirm că literele române au parcurs un deceniu pauper, pentru că nu ştiu ce are fiecare scriitor în laborator sau prin sertare. Pentru că, dacă s-a dovedit că în România, înainte de '89, practic, nu a existat literatură de sertar, ci mai mult legende depănate la crîşmă sau pe malul mării, acum sînt convins că există sertare burduşite cu literatură de excelentă calitate. Aceste sertare aparţin celor care îşi trăiesc condiţia de scriitor fără să dea din coate pentru a se lipi de vreun partid, fără a avea posibilitatea de a-şi subvenţiona apariţia cărţilor, fără a se coborî în arena mizerabilă a literaturii de tarabă. Avem nevoie de o oarecare detaşare în timp, de o privire atentă lipsită de patimă asupra a ceea ce probabil s-a scris (şi) în anii '90, şi doar apoi putem vorbi despre un deceniu pauper, fast sau normal.
3. Cei care au dezertat din arena literară sînt, fără îndoială, dezertori de profesie, oameni care au mimat condiţia creatorului şi care întotdeauna şi-au dorit altceva şi chiar în anii dinainte de evenimentele din '89 au văzut scrisul ca pe o modalitate de parvenire, fie în lumea politică, mai aproape de "ciolan", fie în cea intelectuală, care şi ea a exercitat şi exercită o fascinaţie deosebită asupra unui anumit tip de individ. Dacă ţin bine minte, prin '90, simpla apartenenţă la un partid anume îţi dădea atestatul de intelectual. Cei rămaşi pe baricade cred că se comportă normal, cîştigurile sau eşecurile în plan personal sînt greu de evaluat, actul de creaţie este, la urma urmei, unul individual şi mai rar de grup, poate vremurile potrivnice - pentru cei care au tăria să recunoască mizerabila postură în care a fost pus creatorul în aceşti ani - reprezintă "cîştigul" ce se va materializa în opere de valoare.
4. Personal nu am fost dezamăgit "spectaculos" de nimeni şi nici nu cred că putem numi vreun scriitor român care şi-ar fi confirmat sau infirmat într-un mod care să creeze valuri de opinii valoarea. Nu pot numi cărţi de referinţă; lipseşte un element determinant atunci cînd evaluezi "la zi", raportarea la piaţă. Cărţile, din păcate, circulă între iniţiaţi, iniţiaţii le judecă în funcţie de prietenii, interese politice sau altele, meschine, adversităţi, aşa că tot timpul va hotărî asupra celor cîteva opere - evident, dintre cele publicate în aceşti ani - care vor rămîne. Însăşi "iepoca" ascensiunii nonvalorilor, a agresivităţii frustraţilor, va naşte, desigur, cărţi ce vor deveni repere în istoria literaturii române. Repet, unele s-ar putea să se afle deja în sertarele celor care nu se pot descurca fără ajutorul unor manageri culturali care, iată, nu au apărut încă în România unei economii de piaţă sălbatice.
5. Actul critic se produce în funcţie de interese, criticul român nu se mai pronunţă asupra unei opere decît atunci cînd trebuie să desfiinţeze autorul sau să-l propulseze în atenţia grupului de care aparţine, aşa că este foarte greu să ai o bibliografie de referinţe critice valabile, de autoritate, la o carte apărută în aceşti ani. Desigur, veleitarii îşi plătesc cîntătorii, se cîntă chiar ei înşişi, pe bani se poate orice, şi acest lucru intră în normalul tranziţiei politice, sociale, morale şi chiar, dacă vreţi, culturale. Anormal ar fi să se publice topuri ale maculaturii, chiar cu riscul unor procese de concurenţă neloială.
6. Mass-media, invadată de veleitari ceva mai trecuţi, dar şi de puştimea luată de pe stradă şi manipulată de cei care dau "linia" în fiecare redacţie, avînd adeseori probleme cu gramatica elementară, ca să nu mai vorbim de cultura pe care ar trebui să o aibă chiar şi un ziarist, de logică, de contact cu realitatea - pentru că se scrie la comandă. Ignorăm "lumea ciudată" a creatorilor care nu s-au căţărat la pupitrele Parlamentului, nu s-au aşezat în fruntea unor fundaţii alimentate cu bani publici, nu vor în guvern, ci se mulţumesc doar să îşi construiască opera. De fapt, această lume, în viziunea celor de mai sus, este una caraghioasă, rămasă în alte timpuri, pe cale de dispariţie. Tot ceea ce este temeinic, se sprijină pe o muncă imensă, nu numai de creaţie, ci şi de contact cu izvoarele fundamentale ale cunoaşterii, este dispreţuit într-o vreme în care a te uita şi a cîştiga a devenit reperul moral suprem. Sigur, bulversarea valorilor este evidentă, nu numai în lumea literelor, ea se înscrie în firescul tipului de societate care se instaurează în România, iar de aici pînă la vulgarizare nici nu cred că există o distanţă.
7. Creatorul autentic nu poate fi descurajat de dezinteresul guvernanţilor - cel mult poate fi cuprins de scîrbă în faţa unui premier care pozează în poet disident, pentru că nu a avut curaj să-şi publice nişte versuri anemice care, cică, ar fi luat un premiu de debut - al parveniţilor care dau bani pentru a deveni scriitori "cu patalama", al îmbogăţiţilor care se uită din jeep-uri la amărîţii de artişti, pe care îi umilesc cu cîte o sponsorizare simbolică, ceea ce este, în mod sigur, un "stimulent" atunci cînd se aşază în faţa colii albe sau, cei care îşi permit, a computerului. Ce-i de făcut? Greu de spus. Poate, deşi pare naiv, solidaritatea de breaslă ar fi o soluţie, chiar dacă trecutul şi prezentul oferă imaginea unei permanente dezbinări între cei care nu pot să renunţe la orgoliul de a se crede cel mai bun, înscriindu-se într-o balcaniadă fără sfîrşit. Solidari, scriitorii ar putea influenţa opinia publică să determine o altă viziune a vremelnicilor guvernanţi asupra condiţiei creatorului, asta în ceea ce priveşte posibilitatea unui sprijin venit dinspre buget. Acelaşi tratament ar putea fi aplicat şi îmbogăţiţilor care îşi vor deschide pungile atunci cînd îşi vor da seama că ei sînt, în această zonă, demni de dispreţ şi cînd statul le va pune, mijloace există, sula în coaste pentru a da bani şi pentru altceva decît balurile la care îşi etalează toaletele de ţopîrlani. Dincolo de acestea însă, esenţial mi se pare manageriatul cultural, care trebuie însă să îşi aibă punctul de pornire într-o lume care cunoaşte problemele scriitorului, ştie să aprecieze valoarea autentică şi să o răsplătească corespunzător, care să se situeze dincolo de patimile mărunte şi să lucreze pentru reaşezarea culturii în matca ei firească.
 Categoria: Cultură |  Autor: Eduard Huidan |  Comentarii: 0
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
|
